Friday, September 18, 2009

Citat din "Viața lui Mihai Eminescu" de G. Călinescu

pg.143

Eminescu colecta seara într-un Fragmentarium toate elucubrațiile romantice care-i treceau prin minte sau îi erau sugerate de lectura cărților de duzină răscolite peste zi pe la anticari. Spre a ne da seama de visurile care înstrăinau pe poet de lumea colegilor și pe care le purta pe ulițele de noapte ale Vienei, vom analiza câteva din paginile de proză, scrise în raza unei epoci al cărei centru îl formează Sărmanul Dionis, dar gândite aproape sigur la Viena. Iată, de pildă, un proiect de nuvelă neterminată:
Temniță udă, podită cu cărămizi, gratii înalte de fier la ferestre, prin care privește palidă luna. O femeie albă ca varul, rezemată pe un stâlp, aiurează în fața cadavrului unui prunc, invocând pe un Ștefan, tată al copilului, care poartă coroană. E evreică, suferă pentru Izrail, iar copilul - în rătăcirea ei - este Mesia. Al doilea tablou ne înfățișează o uliță din Suceava, la miezul nopții. Într-o casă, bătrânul Levy Canaan și cu ginerele său Ruben, care a adus un sac plin în spinare, se ceartă asupra sumei cu care au vândut pe Hagar creștinului. Hagar se vede a fi fata lui Levy și mireasa lui Ruben. Pretinzând toți banii, Ruben e ucis de bătrân, care, îmbrăcând hainele domnești aflate în sacul amintit și, nebun, dorind să strângă bani spre a merge la Ierusalim, pornește pe sub zidul cetății Suceava, la închisoarea unde se află Hagar. Aceasta, văzând că nu e Ștefan, îl gonește. Al treilea tablou este mai lugubru și mai misterios. Un cavaler călărește prin mlaștinile Buceagului, spre un castel al cărui clopot îl aude din depărtare punînd urechea la pământ. Trece pe podețul mișcător, bate cu ciocanul în poartă, intră într-o liniște înfiorătoare, în vreme ce poarta se închide singură după sine. Condus de o flacără aeriană prin coridoare pustii și sinistre, se trezește în fața unui om grozav, care îl oprește cu sabia însângerată. Luând de la acesta o cheie, pătrunde în sfârșit într-o sală unde, într-un sicriu, doarme o fată frumoasă, păzită de statui de marmură neagră cu săbii în mâini. Statuile ridică săbiile, se strâng în jurul cavalerului, moarta se ridică, viteazul o sărută și totul se năruie. Când se scoală, cavalerul se află pe un pat de catifea, iar alături de el stă o femeie nespus de frumoasă, anume Angela.
O altă povestire tratează un caz de metempsihoză: Ne aflăm la Memphis în Egipt, într-o noapte de inevitabilă lună. Pe Nil, într-o barcă, se plimbă întristatul rege Tlà, căruia i-a murit soția Rhodope [...]. Regele debarcă pe treptele palatului, se urcă într-o sală mare, de unde are priveliștea nocturnă a metropolei și, luând o fiolă dintr-o bucată de ametist, toarnă într-o cupă cu apă sfântă de Nil trei picături de cerneală. Apa se face pe rând aurie, roză, albastră, și el vede în turburarea ei reîncarnările lui viitoare peste 5.000 de ani: un om bătrân, pleșuv, dormind la umbra unei biserici, în apa aurie, un tînăr frumos în cea roză și un om sinistru în cea albastră. Invocând pe Isis, aceasta răspunde: "Pulbere e ceea ce există întotdeauna. Tu nu ești decât o formă prin care pulberea trece." Muncit de gândul eternității, Tlà intră cu o faclă într-o piramidă în fundul căreia se află un lac. Eminescu avea, cum vedem, pasiunea misterelor concentrice si succesive. În lac se află o insulă acoperită cu o dumbravă. Regele aruncă facla într-o urnă de piatră, fluidul din ea se aprinde și, la lumina vâlvătaiei, faraonul trece lacul spre insulă, unde pe un piedestal se găsesc două sicrie. Într-unul din ele stă defuncta Rhodope. După ce-i deplânge moartea, regele cade pe pieptul ei și moare.
Peste câteva mii de ani, în Spania. Un cerșetor nebun care strigă "cucurigu", gonit cu pietre de copii, adoarme lângă palatul sfatului negustoresc din Sevilla. Baltazar - acesta-i numele nebunului - visează cum din gălbenușul unui ou devine cocoș, apoi pierde orice conștiință. Crezut mort, e dus la cimitir și îngropat în pripă în paie și puțin pământ, dar la țârâitul greierilor bătrânul se deșteaptă sănătos, însă fără memorie. Instinctiv, el se duce la o casă dintr-o ulicioară strâmtă, se îmbracă în haine frumoase și-și taie barba cu foarfecile și, astfel intrat în ființa unui marchiz, merge la casa unui conte pe a cărui fiică trebuia s-o ia în căsătorie, cu toată împotrivirea fetei. Rugat de fată, el face un gest nobil: renunță la căsătorie și-i dă jumătate din averea sa. Apoi, suindu-se într-o trăsură, iese din oraș și ajunge la un castel. Aci odăi goale, portrete șterse, uși ferecate. Cu o lumânare în mână intră într-o odaie fără ferestre, de-aci printr-un perete ce se desface coboară într-o subterană cu statui de cavaleri în piatră. Spărgând cu spada cămașa unui vin gros dintr-o bute ce stă pe tălpi de lemn și bând acest vin cu o cupă de argint, cade într-o dulce beție și adoarme. A doua zi, trezindu-se, deschide cu o cheie o subterană alăturată, unde se văd mulțime de lăzi cu argint. Într-altă hrubă, pe care o deschide, sunt lăzi cu aur, într-alta, în sfârșit, diamante, rubine, mărgăritare. În anume încăpere, într-un sicriu învelit cu o pânză albă, se găsește un craniu. În vreme ce misteriosul personaj declamă elogiul aurului, un individ care se cheamă și se simte marchizul de Bilbao, adică tocmai ce pretindea că este bătrânul prefăcut în marchiz, se deșteaptă într-o odaie a casei contelui, unde visase că făcuse ceea ce făcuse celălalt. El e mirat de actul de donațiune și de renunțarea la căsătorie, pe care le tăgăduiește și le retrage. Mirat, pleacă repede la castelul de țară, unde servitorii declară că venise încă o dată cu o zi înainte. După o cotrobăire a casei pustii, se oprește în fața oglinzii. Cu groază, observă că imaginea din oglindă are o individualitate proprie, stă serioasă când el râde și nu-i reproduce mișcările. Ca orice spaniol care se respectă, provoacă la duel propria sa imagine, care, ieșind dindărătul oglinzii, îl ucide. Curând după aceasta, Dona Ana primește înapoi actul de donație și scuze. Marchizul, rămas în credința că bogăția este totul, face experiențe erotice la Madrid. Pentru a pune la încercare pe Ella, îi mărturisește că nu mai are decât un milion, pe care i-l și dă. Ea pare indignată, țipă dragostea ei dezinteresată, dar, o dată în posesia banilor, fuge. La știrea ruinei marchizului toți prietenii îl părăsesc, și avatarul regelui egiptean Tlà moare a doua oară.
Al treilea act se petrece în secolul trecut, pe vremea țigărilor. Într-o biserică, s-ar părea în Franța, este expus pe un catafalc cadavrul unui tânăr, pe care-l deplânge o tânără fată. Un dr. Dreifuss susține însă că nu e mort, și într-adevăr, ducându-l acasă, mortul învie lângă mamă-sa. Legătura dintre tânărul Angelo și fată este mai mult decât o dragoste. Este instinctul unei afinități străvechi. Lui Angelo i se pare că el a fost rege egiptean, iar fata, soția sa Rhodope; fetei, că el a fost tânăr, apoi nebun; adică au amândoi amintirea reîncarnărilor. Ceea ce se petrece apoi este foarte tenebros. Un doctor de Lys duce pe Angelo cu ochii legați la clubul "Amicii întunericului", pentru a-l convinge de existența spiritelor. Sunând de trei ori dintr-un clopoțel și strigând "Abracadabra!", apare înaintea sa un androgin de o frumusețe demonică, Cezar sau Cezara. La cerere, demonul invocat schimbă bolta într-un salon, apoi într-o sală de bal. La o reprezentațiune improvizată în care joacă Angelo și Cezara, cel dintâi se lasă îmbrățișat de demonica fată, care-l cheamă în cabină și-l desfată cu goliciunea sa. De aci încolo Angelo se lasă cu desăvârșire dominat, sub o formă de masochism și chiar flagelantism așa de violent, încât cităm câteva rânduri, spre a vedea ce deziderate erotice zbuciumau spiritul lui Eminescu în acea vreme:
"Ea se juca cu el, îl strângea în brațe, [î]l desmierda ca pe un copil ori ca pe o pasere, pe care ar omorî-o strângând-o și desmierdând-o... Și fața ei netedă, plină, dulce se alătura de fața lui, el simți ca și când i-ar fi șters fața cu o catifea, gura ei se lipise de urechea lui... - Sunt demonul amorului - zicea încet - sunt un drac, s-o știi, s-o știi... Mă prind de tine ca iedera de stejar, până ce corpul tău se va usca în îmbrățișările mele, cum stejarul se usucă supt de rădăcinile iederei. Te nimicesc, voi să-ți beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată... îngere! Ea-l înlănțuia cu brațele ei și cu picioarele... în strângea tare la piept, ca și când ar fi voit să-l sfarme, ca și când n-ar fi voit ca pieptul ei să se umfle..."
După un scurt episod, în care Cezara aruncă în brațele lui Angelo pe Lilla, fată blândă cu dulcegării burgheze, spre a-i da putința să aleagă între două amoruri..., între unul ordinar, meschin, și între durere, pasiune, turbare, între Lilla și Cezara, nuvela rămâne neterminată, ca o cărare ce se pierde într-o paragină.

Flames Og Araby - Misirlou

No comments: